Radicalii liberi prieteni si dusmani!

Dă Share să știe și altii!!
Shares

Radicalii liberi sunt deopotrivă prieteni şi duşmani

Înainte de a înţelege pe deplin „Miracolul Antioxidant”, trebuie să ştiţi mai multe despre nemesis-ul antioxidanţilor: radicalii liberi. Cum spune şi proverbul: unde este fum, este şi foc. La fel, oriunde este boală şi distrugere, acolo sunt şi radicali liberi. Nu am putea exista fără ei. Abia am început să apreciem pe deplin rolul radicalilor liberi în organism.

De fiecare dată când încercăm să ne amintim un fapt, punem radicali liberi în funcţiune. Radicalii liberi îndeplinesc multe funcţii critice în organismul nostru, de la controlul trecerii sângelui prin artere până la lupta împotriva infecţiilor şi până la a ne păstra mintea ascuţită şi concentrată.

 

Ca şi antioxidantii, unii radicali liberi de la nivelul inferior semnalează molecule – adică răspund de pornirea şi oprirea genelor. Unii radicali liberi, cum sunt oxidul nitric şi superoxidul, sunt produşi în cantităţi foarte mari de celulele noastre imune pentru a „otrăvi” viruşii şi bacteriile. Alţi radicali liberi omoară celulele canceroase şi, de fapt, multe medicamente împotriva cancerului sunt destinate creşterii producţiei de radicali liberi din organism. Rolul oxidului nitric este atât de important, încât Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină a fost acordat în 1998 oamenilor de ştiinţă care au descoperit rolul oxidului nitric ca moleculă care semnalizează în sistemul cardiovascular.

în mod clar, avem nevoie de radicali liberi ca să supravieţuim. Cu toate acestea, în mai puţin de o secundă, radicalii liberi se pot întoarce împotriva noastră, ne pot îmbolnăvi şi ne pot îmbătrâni înainte de vreme. Fie că ne bronzăm, fie că avem un atac de inimă sau o boală inflamatorie cum ar fi artrita, radicalii liberi sunt un factor deja existent sau în evoluţie. Chiar şi procesul de îmbătrânire este legat de radicalii liberi.

Radicalii liberi sunt peste tot

Pentru a înţelege ce sunt radicalii liberi, trebuie să cunoaşteţi puţin şi celulele umane, unde, în fiecare zi şi în fiecare secundă, se poartă un război între radicalii liberi şi antioxidanţi. Ca orice lucru din univers, celulele sunt formate din unităţi mai mici numite atomi. Fiecare atom conţine un centru sau nucleu care este înconjurat de electroni. Doi sau mai mulţi atomi pot fi legaţi prin împărţirea electronilor, formând molecule. Oxidarea biologică, procesul de formare a energiei, implică transferul electronilor de la o moleculă de oxigen la următoarea. Cu toate acestea, uneori mai scapă câte un electron. Atomul rămas fără un electron se numeşte radical liber.



Radicalii liberi se formează constant aproape peste tot în organism în proporţie uluitoare. Dacă radicalii liberi nu sunt repede prinşi, pot apărea multe probleme. Radicalii liberi pot ataca şi oxida ADN-ul, materialul genetic care controlează creşterea şi dezvoltarea celulelor, ceea ce poate duce la apariţia cancerului. Când aceste molecule instabile au drept ţintă molecule de grăsime care trec prin sânge, există riscul apariţiei unei boli de inimă şi a unei crize. Prin urmare, radicalii liberi pot promova spirala în jos a bolii şi îmbătrânirea prematură.

Radicalii liberi accelerează procesul de îmbătrânire

Mulţi dintre dumneavoastră luaţi antioxidanţi pentru că doriţi să arătaţi şi să vă simţiţi mai tânăr. Aceasta nu este doar gândire pozitivă. Păstrarea avantajului antioxidantului – adică păstrarea radicalilor liberi sub control -poate fi unul din cele mai eficiente moduri de încetinire a procesului de îmbătrânire.

Ceea ce a devenit cunoscut drept teoria radicalului liber de îmbătrânire a fost propus în 1954 de Dr. Denham Harman, un cercetător de la Berkeley, care studia efectele radiaţiei asupra sistemelor biologice umane. Statele Unite erau în plin Război Rece cu Uniunea Sovietică şi erau mari temeri că se va ajunge la un război nuclear. Cercetători ca Dr. Harman au fost împuterniciţi de guvern să inventeze un antidot eficient la otrăvirea cu radiaţiile care ar rezulta în urma unui atac atomic. Ceea ce face ca expunerea la radiaţii să fie atât de periculoasă este că aceasta atrage producerea radicalului hidroxil letal, cel mai puternic şi mortal radical liber cunoscut. Acest radical liber apare de obicei când apa intră în contact cu radiaţiile ionizante. Radicalul hidroxil este puternic reactiv, distrugând totul în cale. Odată creat, este aproape imposibil de oprit.

Dr. Harman a fost primul care a făcut legătura dintre radicalii liberi produşi în urma expunerii la radiaţii şi radicalii liberi produşi prin producerea normală a energiei în organism. A observat că otrăvirea prin radiaţii a produs simptome asemănătoare îmbătrânirii şi a emis ipoteza că, în procesul de îmbătrânire, radicalii liberi sunt răspunzători de producerea aceloraşi efecte, însă într-o perioadă mai lungă de timp.

Când l-am auzit pentru prima dată pe Dr. Harman explicând această teorie a rolului radicalilor liberi asupra procesului de îmbătrânire, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, mi-am dat seama că ideile sale coincideau cu părerile mele. Ajunsesem deja la concluzia că metoda noastră standard de cercetare a procesului de îmbătrânire – în urma studierii animalelor tinere şi a celor bătrâne – a fost demodată. Am crezut că cheia dezvăluirii misterelor îmbătrânirii stă în celulele noastre – mai exact, prin creşterea înţelegerii noastre cu privire la oxidarea biologică, modul în care celulele folosesc oxigenul pentru a produce energie. Această activitate fundamentală este realizată prin fiecare celulă a organismului şi mi s-a părut că ar fi oarecum relevantă pentru explicarea motivului şi modului în care îmbătrânim. Când Dr. Harman a propus ideea că un produs al oxidării biologice – radicalii liberi – contribuie la procesul de îmbătrânire, acest lucru mi s-a părut pertinent, şi la fel şi acum.

Peste ani, Dr. Harman a devenit un bun prieten şi un coleg apreciat. Acum, la cei optzeci de ani ai săi, acest om de ştiinţă modest, prietenos, este încă ordonat şi activ, vorbind frecvent la adunările gerontologice. Dr. Harman este vigilent cu privire la antioxidanţii săi şi atent cu ce mănâncă, făcând în mod regulat exerciţii fizice.

Deşi nu putem împiedica trecerea anilor – sau îmbătrânirea organismului -putem folosi antioxidanţi pentru a reduce pagubele produse de radicalii liberi, încetinind astfel procesul de îmbătrânire.

Radicalii liberi nu îmbătrânesc organismul doar din interior, ci şi din exterior. Radiaţiile ultraviolete ale soarelui, când ating pielea, excită o moleculă de pe suprafaţa pielii care reacţionează cu oxigenul, formând oxigen atomic. Oxigenul atomic este posibil periculos, deoarece poate genera formarea de radicali liberi.

Ozonul, o moleculă de oxigen cu un extra electron, este un alt factor de îmbătrânire a pielii. Ozonul este prezent în fumul de ţigară şi în gazele de eşapament ale autovehiculelor. Deşi nu este un radical liber, acesta promovează formarea radicalilor liberi. Ozonul nu atacă doar pielea, dar poate distruge mucoasa pulmonară, pasajele nazale şi cavitatea bucală.





Radicalii liberi şi atacurile cerebrale

Atacul cerebral este un exemplu de mod în care radicalii liberi îşi fac treaba murdară şi cum fac ca o situaţie proastă să fie şi mai proastă. Un atac cerebral apare atunci când circulaţia sângelui este oprită sau restrânsă într-o anumită regiune a creierului. Acest fapt poate fi provocat de un cheag de sânge sau de un rest care se rupe dintr-o placă aterosclerotică şi blochează artera care conduce sângele şi oxigenul către creier. Oricare ar fi cauza, rezultatele sunt dezastruoase. Veţi fi surprins să aflaţi că mare parte din degradarea creierului nu are loc atunci când este lipsit de sânge şi oxigen, ci imediat după criză, când curgerea sângelui este restabilită. Aceasta se numeşte lezare de reperfuzare. Când se întâmplă acest lucru, se produc foarte mulţi radicali liberi de superoxid care pot ataca ţesutul din zonă, ducând la o degradare permanentă a creierului.

Situaţia poate deveni chiar şi mai serioasă atunci când, în procesul de degradare a creierului, fierul este eliberat în zone unde acesta este în mod normal legat sau controlat. Fierul este cel mai abundent mineral din organism şi este vital pentru viaţă, însă nu este permis să circule liber în organism. Este strâns legat de proteine, purtate în ţesuturile în care este depozitat în anumite locuri, şi apărat cu grijă.

Organismul face mari eforturi pentru a conţine fier. Fierul liber – adică fierul care nu este legat de o proteină – poate deveni foarte periculos deoarece poate atrage reacţii ale radicalilor liberi. Mai mulţi radicali liberi sunt ultimul lucru cu care ţesutul creierului ar trebui să se lupte după un atac. Marile acumulări de fier în creier au fost de asemenea asociate cu boli degenerative cum ar Alzheimer şi Parkinson. Nu este surprinzător că au fost mai multe studii care au legat nivelul ridicat de fier liber din sânge de un risc mărit de boli de inimă şi atacuri.



Radicalii liberi şi bolile de inimă

Radicalii liberi sunt implicaţi atât în declanşarea cât şi în agravarea bolii de inimă, în câteva moduri diferite. Când vă gândiţi la boli de inimă, cu siguranţă vă gândiţi la dureri în piept sau la un atac de cord, dar boala în sine începe cu mult timp înaintea apariţiei primelor simptome. Boala de inimă începe cu ani înainte prin oxidarea LPL (lipoproteine cu densitate scăzută), denumite şi “colesterol prost”. Acesta este primul dintr-un lung şir de evenimente care duc la formarea plăcii în arterele ce duc sângele la inimă (aglomerare de grăsimi, celule inflamate şi proteine în artere), rezultând subţierea acestora. Procesul poate dura mulţi ani, dar dacă artera devine încărcată de placă rezultatul poate fi o pierdere subită de sânge şi oxigen ale inimii, sau un atac de cord. Ca şi în cazul unui atac cerebral, o mare parte din răul care i se întâmplă muşchiului inimii în timpul unui atac de cord este cauzat de o explozie de radicali liberi, produsă după restabilirea circulaţiei sângelui.

De curând, am învăţat despre un alt mod în care radicalii liberi provoacă ateroscleroza (întărirea arterelor), şi cum un singur radical liber, oxidul nitric, poate juca un rol principal. Deşi este esenţial pentru o circulaţie normală a sângelui, excesul de oxid nitric poate fi foarte periculos şi se crede că este un factor de risc în afecţiunile de inimă şi atacuri. Pentru a avea o bună circulaţie a sângelui, corpul trebuie să menţină în echilibru oxidul nitric. Această responsabilitate îi revine reţelei de antioxidanţi şi ajutoarelor acestora.

 

Radicalii liberi şi inflamaţiile cronice

Inflamaţia este produsă de o supraproducţie de radicali liberi într-o anumită zonă din organism. Ea este răspunzătoare de aproximativ 30% din numărul total de cazuri de cancer şi este un factor care contribuie la numeroase alte probleme medicale, dacă nu chiar le determină.



Mulţi dintre dumneavoastră cunoaşteţi că expunerea la azbest poate duce la apariţia unui tip de cancer pulmonar numit mezoteliom. Ceea ce nu se prea cunoaşte totuşi, este că azbestul duce la o inflamare cronică a ţesutului pulmonar care, la rîndul lui, duce la proliferarea radicalilor liberi. Aceasta duce la fibroza pulmonară, care poate afecta respiraţia. Iată ce se întâmplă de fapt. Molecula de azbest este o structură voluminoasă, cu margini neregulate. Când este inhalată, celulele sistemului imunitar o recunosc ca pe o problemă şi trimit o armată de celule speciale, numite leucocite. Gândiţi-vă că leucocitele sunt maşinării microscopice dispuse pentru atac, pentru foc, însă singura problemă este că, în cazul azbestului, focul nu se stinge niciodată. Molecula de azbest este prea mare şi are o formă prea ciudată pentru a fi controlată de leucocite, însă ele nu încetează să tot încerce. Una dintre armele folosite de celulele imunitare în atacarea invadatorului străin o reprezintă radicalii liberi; leucocitele se blochează într-o bătălie pierdută cu moleculele de azbest, care astfel recâştigă controlul asupra ţesutului pulmonar afectat. între timp, ele aruncă radicali liberi care, în mod paradoxal, provoacă în continuare deteriorări. Acest lucru crează o rană care nu se vindecă niciodată şi care este inflamată cronic. După ani de bombardament, rezultatul poate fi cancer pulmonar.

Răspunsul inflamator este de asemenea un factor în artrită, un fel de umbrelă pentru peste 100 de boli diferite care produc fie inflamarea ţesutului de legătură (articulaţii şi tendoane) fie degenerarea cartilagiului articular (o uzură a învelişului de protecţie care înfăşoară ca o pernă capătul oaselor, permiţând oaselor să se frece unele de altele ,fâră degradarea articulaţiilor).

Când articulaţiile devin artritice, se inflamează şi se măresc, împiedicând circulaţia normală a sângelui. Spre exemplu, în cazul unui genunchi artritic, când îl îndoiţi întrerupeţi circulaţia sângelui în acea zonă. După cum vă mai amintiţi din descrierea atacurile cerebrale (atunci când trecerea sângelui este întreruptă, aceasta pune în mişcare un lanţ de evenimente care va duce la o explozie de radicali liberi în momentul revenirii sângelui), exact aşa se întâmplă şi când dezdoiţi genunchiul. Proliferarea radicalilor liberi determină ca aria să devină mai inflamată, contribuind la degenerarea articulaţiei, care devine astfel mai umflată şi mai uzată.

Radicalii liberi pot fi duşmani sau prieteni, însă trebuie să interacţionăm corect cu ei, altfel se vor întoarce împotriva noastră. Cheia este menţinerea avantajului antioxidanţilor, a echilibrului optim între radicalii liberi şi antioxidanţi. Putem obţine avantajul antioxidanţilor prin consumarea unor cantităţi corespunzătoare de antioxidanţi sub fonnă de alimente şi suplimente sau limitând expunerea la „pro-oxidanţii” din mediul înconjurător, care ne pot dăuna.

 

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Continuand vizitarea acestui site veti fi de acord cu politica cookie. ...mai multe informatii

Setarile cookie face ca experienta sa fie una placuta, cookieurile sunt pentru personalizarea publicitatii si a linkurilor afiliate. Nu stocam IP-uri de nici un fel. Dand Accept, sunteti de acord. Sanatate!

Close