ANIN ALB
Anus incana Fam. Betulaceea.
Denumiri populare: alin alb, anin cenuşiu, anin roşu, arin, arin alb, arin de munte.
Descriere- arbore foios, frecvent arbust, întâlnit pe lângă râuri formând adevărate pădurici din regiunea dealurilor înalte până în regiunile alpine. Răspândit în Europa până dincolo de cercul polar. Rădăcina pivotant transantă. Tulpina canelată, adesea strâmbă, neregulată, înaltă până la 20m cu diametrul până la 30 cm. Scoarţa netedă cenuşie-albicioasă, la exemplarele bătrâne spre bază cu crăpături puţin adânci. Lemn alb-roşiatic. Lujeri pubescenţi, ne muchiaţi, ne lipicioşi. Muguri cu 2 solzi, pubescenţi mici mai apropiaţi de ax, scurt pedicelaţi. Frunze ovate sau ovat eliptice, pe margini dublu serate, pe faţă glabre, pe dos cenuşii pubescente, la vârf acuminate sau acute, ne vâscoase. Flori unisexuate-monoice. Ameţii se formează vara şi se deschid în februarie. Cei masculi cu solzi mai distanţaţi, roşii bruni, antere galbene. Cei femele, scurţi (10-15mm) cu flori lipsite de perigon, dispuse în raceme. Înfloreşte în februarie martie. La maturitate ameţii femeli se transformă în cornuleţe, grupate câte 4-8 în ciorchine Fructe samare pentagonale, îngust aripate roşii brune. Lăstăreşte slab, dar drajonează puternic. Creşte rapid până la 20 m. Trăieşte până la 60 ani.
În tradiţia populară: lemn uşor şi moale cu aceleaşi întrebuinţări ca şi cel negru. Se folosea la prelucrarea pieilor de opinci. Coaja arinului alb sau negru se folosea la vopsit în negru, lână şi pănură, fire pentru alte ţesături.
Frunzele se puneau la răni şi tăieturi, în contra opărelilor şi transpiraţiei picioarelor. Frunzele se puneau la răni şi tăieturi, în băi contra opărelilor. Din coajă se făcea un cei contra febrei din diferite cauze şi diareei.
Compoziţie chimică: conţine mai ales în coajă, tanin şi coloranţi. Asemănătoare aninului negru.
Folosire: se foloseşte foarte rar doar în diaree când se ia o lingură de coajă care se fierbe la 250 ml apă timp de 15 minute, după care se strecoară. Se mai poate de asemenea folosi extern tot un decoct mai concentrat.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: amigdalită, arsuri, boli de piele, diaree, eczeme zemuinde, erizipel, gingivite, răni, stomatite, tăieturi, transpiraţie excesivă, ulcere cronice de piele.
Mod de folosire:
Decoct: – 1 linguriţă de frunze sau coajă se pun la 250 ml apă. Se fierb timp de 5 minute, apoi se strecoară. La tratamentele interne se pot lua 2 ceaiuri pe zi.
Pentru uz extern se va folosi cantitate dublă de plantă pentru spălături sau comprese.
Cataplasme: plantele fierte se strecoară se pun în tifon şi se aplică extern sub formă de cataplasmă care se ţine în funcţie de toleranţa individuală.
Se poate folosi ca şi aninul negru.
Mod de folosire pe afecţiuni:
Amigdalită- decoct 2-3 căni pe zi, eventual îndulcite cu miere dacă nu există contra indicaţii şi se bea cald. Extern cataplasme aplicate calde.
Arsuri- decoct la spălături sau cataplasme.
Boli de piele- în special cele care supurează sau zemuiesc se aplică praf de plantă, la celelalte se va spăla cu ceai şi se poate aplica şi cataplasmă.
Diaree- decoct 2-3 căni pe zi, până la trecerea afecţiunii.
Eczeme zemuinde- spălături şi apoi aplicare de praf.
Erizipel – spălături sau chiar băi cu decoct.
Gingivite – se clăteşte gura cu decoct de mai multe ori pe zi.
Hemoragii- Se poate folosi la diferite hemoragii punând praf de plantă măcinată fin cu râşniţa de cafea. Se pune pe rană direct.
Răni- în funcţie de rană se poate aplica praf de coajă, spălături cu decoct sau cataplasmă.
Stomatite- spălături şi clătirea gurii de mai multe ori pe zi.
Tăieturi- în funcţie de rană se poate aplica praf de coajă, spălături cu decoct sau cataplasmă.
Transpiraţie excesivă- se poate face spălarea prin tamponare cu decoct al zonelor cu probleme sau în cazurile generalizate se face baie în cadă cu decoct zilnic până la vindecare.
Ulcere cronice de piele- praf aplicat local, spălături sau chiar cataplasme cu planta fiartă.
Vopsitorie– scoarţa şi fructele vopsesc în cărămiziu sau uscată în negru sau verde.
ANIN NEGRU
Alnus glutinoasa Fam. Betulaceea.
Denumiri populare: anin, alin, aniniş, arin negru, lipicios.
În tradiţia populară: lemn uşor moale, puţin durabil preţuit pentru furnire şi construcţii sub apă. Scoarţa se folosea peste tot pentru colorare în negru.
Frunzele crude se puneau pe tăieturi, cu cele pălite în foc se oblojeau rănile, iar pisate şi amestecate cu sare se puneau pe păducei. În ţinutul Sucevei trei bolnavi de guşă rodeau împrejur coaja de pe trei arini, în ziua de vinerea seacă.
Scoarţa de arin negru se punea pisată cu făină pe bube rele. Se mai făceau băi contra transpiraţiei picioarelor şi a reumatismului.
În unele părţi se puneau în pat ca să doarmă bolnavul de reumatism pe ele, se schimbau mereu, timp de câteva săptămâni. Se mai întrebuinţa coaja contra durerilor de măsele. Ceaiul din muguri se lua contra durerilor de stomac, iar decoctul ameţilor contra diareei.
Se foloseşte extrem de rar şi doar în sate tot pentru afecţiunile folosite tradiţional
Descriere- arbore foios, frecvent arbustiv. Creşte în lunci, la câmpie, deal, până la etajul montan. Rădăcina pivotantă-trasantă, cu ţesuturi cu rezerve de aer. Rădăcinile tinere posedă nodozităţi portocalii cu bacterii fixatoare de azot. Tulpina dreaptă, înaltă până la 25m. Scoarţa în tinereţe netedă, cenuşie, după 15-20 ani formează ritidom negricios cu solzi colţuroşi. Lemn lipsit de duramen, proaspăt alb-roşiatic, la aer devine cărămiziu. Lujeri muchiaţi spre vârf, bruni-verzi sau roşiatici, glabri. Mugurii pediculaţi, depărtaţi de ax, ovoizi, acoperiţi cu 2 solzi roşcat brumaţi, glanduloşi, vâscoşi. Frunze obovate sau aproape rotunde, cuneate la bază, cu vârful obtuz, trunchiat sau emarginat, spre bază cu marginea întreagă, în rest neregulat-dublu serat lungi de 6-10cm, peţiolate, alterne, lipicioase în tinereţe, glabre. De regulă toamna înainte de cădere se înnegresc.
Flori unisexuat monoice, grupate în amenţi; formaţi de vara, se desfac primăvara următoare de timpuriu, înainte de înfrunzire. Ameţii masculi, cilindrici, bruni-violeţi, pendenţi, lungi de 6-12cm sunt grupaţi câte 3-5 în raceme. Cei femele scurţi (până la 1,5cm) cu flori lipsite de perigon, stigmate roşii-brune, dispuşi în raceme, se află sub cei masculi. Polenizare anemofilă. La maturitate ameţii femeli se transformă în cornuleţe (rânze) ovoide sau elipsoidale, cu solzi lemnoşi îngroşaţi la vârf, negricioşi.
Fructe samare pentagonale mici (2-3mm) foarte îngust aripate, conţin saci de aer care favorizează plutirea pe apă. Poate trăi până la 100 de ani.
În terapie se folosesc: frunzele –Alni folium, mugurii –Alni gemma, scoarţa Alni cortex.
Compoziţie chimică: scoarţa conţine substanţe tanante, protalmulină (Taraxerol), almulină (Taraxerol), lupeol, sitosterol, triterpene, substanţe minerale.
Frunzele conţin hiperozid, cvercitrină, xilozid, substanţe minerale şi substanţe tanante.
Acţiune farmaceutică: se folosesc scoarţa, mugurii, frunzele. Sunt un tonic amar, antiseptice, dezinfectante, sudorific, astringent, antidiareic, eupeptic, cicatrizant, hemostatic, etc.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni gastrice cu hemoragii, afecţiuni dermatologice, afecţiuni febrile, afte bucale, diaree, dureri de dinţi, dureri stomacale, enterite, febră, gingivite, hemoragii uşoare, laringite, leucoree, oprirea secreţiei de lapte, reumatism, transpiraţii abundente, stomatite, ulceraţii.
Mod de folosire:
Decoct: – 1 linguriţă de frunze mărunţite, coajă sau muguri zdrobiţi se pun la 250 ml apă. Se fierbe apoi timp de 5 minute. Se strecoară. Se pot consuma 2-3 căni pe zi. Extern se va dubla cantitatea de plantă. Se foloseşte la stări febrile diaree, etc Se bea cu înghiţituri mici, la fel la dureri de stomac.
Cataplasme cu frunze tinere: aplicate pe sân poate să oprească secreţia de lapte şi se foloseşte pentru „împietrirea sânului”. Se aplică de mai multe ori pe zi. Sau se poate folosi la alte afecţiuni dermatologice.
Decoct concentrat din coajă: -2 linguriţe de coajă mărunţită se pun la 200 ml apă şi se fierb timp de 10 minute, apoi se strecoară. Se fac spălături vaginale în cazurile leucoreei sau la hemoragii uterine, etc.
Decoct din frunze: -2 linguri de frunze uscate se pun la 250 ml apă şi se fierb pentru 5 minute. Se strecoară şi se fac tamponări sau spălături locale în afecţiuni dermatologice, transpiraţii sau hemoragii, etc.
Infuzie din ameţi: -1 linguriţă de ameţi se pune mărunţită la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute apoi se strecoară. Se face gargară sau spălături în afecţiunile gurii, gâtului sau chiar la laringe. Extern se aplică ceai cald pe gât sub formă de compresă la dureri de gât.
Tinctură din muguri. Se vor lua câte 10 picături o linguriţă de 3 ori pe zi. Există gata preparată în orice magazin de produse naturiste şi este foarte eficientă. Este preparată de către Plantextract- Cluj-Napoca.
În cazul în care optaţi pentru acest preparat este foarte simplu, pentru că această firmă vă oferă şi detaliile de administrare, pe care va trebui să le respectaţi.
Modul de folosire pe afecţiuni:
Afecţiuni gastrice cu hemoragii – se poate face decoct din coajă sau frunze care se bea numai călduţă cu înghiţituri mici. Se pot consuma 3 căni pe zi, fiind foarte eficientă la hemoragii conţinând tanin.
Afecţiuni dermatologice- se întrebuinţează datorită faptului că este astringentă şi cicatrizantă. Se poate folosi decoct, cataplasme cu frunze sau chiar infuzie din ameţi. Se mai poate folosi la tamponări, pansamente sau chiar să se aplice o cataplasmă cu planta fiartă şi apoi strecurată.
Afecţiuni febrile- decoct 2-3 căni pe zi. Reduce rapid temperatura în multe cazuri.
Afte bucale- se clăteşte gura de mai multe ori pe zi, cu decoct până la vindecare. Se poate folosi şi infuzie din ameţi.
Diaree- decoct 2-3 căni pe zi, luate câte una după fiecare masă.
Dureri de dinţi- se ţine local decoct, până la trecerea durerii. Se poate folosi şi infuzie din ameţi.
Dureri stomacale- intern decoct şi extern cataplasme calde.
Enterite- în special cele cu diaree- 2-3 căni pe zi de decoct.
Febră- decoct 2-3 căni pe zi. Reduce rapid temperatura în multe cazuri.
Gingivite- se clăteşte gura de mai multe ori pe zi, cu decoct până la vindecare. Se poate folosi şi infuzie din ameţi.
Hemoragii uşoare- decoct se bea cu înghiţituri mici.
Laringite- decoct se bea îndulcit cu miere dacă nu există contra indicaţii. Se poate folosi şi infuzie din ameţi.
Leucoree- spălături vaginale de 2 ori pe zi cu decoct până la vindecare.
Oprirea secreţiei de lapte- decoct 2-3 căni pe zi, luate câte una după fiecare masă.
Reumatism- decoct 2-3 căni pe zi, luate câte una după fiecare masă. Se va asocia şi cu plante diuretice.
Transpiraţii abundente- spălături locale cu decoct. Se poate folosi şi în amestec cu salvie.
Stomatite- decoct 2-3 căni pe zi, luate câte una după fiecare masă. Se poate folosi şi infuzie din ameţi.
Ulceraţii ale pielii- spălături cu decoct sau chiar praf sau cataplasme.
Vopsitorie- scoarţa şi fructele au proprietăţi tinctoriale utilizate la vopsirea în cărămiziu până la cărămiziu închis sau negru.
Anin de munte.
Alnus viridis Fam. Betulaceae.
Denumiri populare: anin verde, arin de munte, iliac, liliac.
Descriere: arbust foios formând tufărişuri şi întâlnit până la altitudinea de 2000m. Rădăcini pivotante trasante. Tulpini înalte până la 3 m cu aspect de tufă şi tulpini târâtoare, elastice. Lujeri flexibili, comprimaţi, verzi-măslinii. Mugurii ne pedicelaţi, cu 3 solzi, verzi purpurii, lipicioşi. Frunze mici rotund ovate cu vârf ascuţit, serate sau dublu serate, lipicioase la tinereţe, pe dos cu smocuri de peri la baza nervurilor. Ameţii masculi câte 2-3, sesili sau pedunculaţi, se formează în vara precedentă. Femele apar primăvara. Se deschid prin mai iunie după înfrunzire. Cornuleţele (rânze) lung pedicelate, verzi-vâscoase, apoi brune, sunt grupate în ciorchine. Fructe samare lat aripate. Lăstăreşte, drajonează puternic şi marcotează.
Mod de folosire– se poate folosi ca şi aninul negru.
