Epilepsia cum o abordam?

Sharing

CE ESTE EPILEPSIA?

 

Epilepsia este o tendinţă de a prezenta accese convulsive recurente. Aceste accese pot îmbrăca multe forme, diferite de la o persoană la alta, dar motivul care le produce este întotdeauna acelaşi. Ele se datorează unei alterări a statusului chimic al creierului.

 

CINE ARE EPILEPSIE?

  • Epilepsia afectează cel puţin 1 din 200 de persoane din populaţia generală.
  • O singură criză epileptică nu înseamnă automat că cineva are epilepsie. Investigaţiile medicale sunt singurele în măsură să depisteze cauza.
  • Poate afecta pe oricine, la orice vârstă, dar cel mai adesea apare înainte de vârsta de 20 de ani.
  • La majoritatea bolnavilor epilepsia este ţinută sub control cu ajutorul medicaţiei specifice.
  • Epilepsia nu este o boală mintală, deci nu se încadrează în patologia psihiatrică.
  • Epilepsia nu este o boală infecţioasă.
  • Este un lucru neobişnuit ca epilepsia să afecteze mai mult decât un singur membru al unei familii.

 

TIPURI DE ACCESE

 

Există mai multe tipuri de accese, şi o persoană poate prezenta mai mult decât un singur tip. Nu există doi pacienţi care să prezinte simptome identice. Tipul de criză depinde de regiune din creier care este afectată. Dacă este afectat creierul în întregime, atunci accesele sunt denumite „generalizate”, fiind obligatoriu însoţite de pierderea stării de conştienţă, oricât de puţin ar dura aceasta. Dacă este afectată numai o parte a creierului, criza se numeşte „parţială” (focală), iar starea de conştienţă, deşi afectată, nu este obligatoriu să fie pierdută.

Întocmai cum diferă accesele, la fel diferă şi timpul de revenire din criză, care poate varia de la secunde la minute. Unele persoane pot avea nevoie de o perioadă de odihnă sau somn.

De obicei nu este necesară chemarea medicului sau salvării. Ajutorul medical devine necesar dacă:

 

  1. Criza nu dă semne de oprire după câteva minute.
  2. Accesele se succed unul după altul, fără ca bolnavul să aibă timp să-şi recapete starea de conştienţă între ele.
  3. În timpul accesului se produc leziuni sau accidente.

 

CUM SE RECUNOAŞTE UN ACCES CONVULSIV ŞI CE TREBUIE FĂCUT

 

NUMELE ACCESULUIDESCRIERECE POŢI FACE
Absenţă generalizată (numită în trecut petit mal)Privire în gol, pierdută, mici tresăriri sau clipiri care durează numai câteva secunde, după care activitatea normală se reia.Se linişteşte pacientul, se recapitulează ceea ce acesta simte că a pierdut. Bolnavul poate să nu-şi dea seama că a avut o criză. Notaţi ceea ce s-a întâmplat.
Accese generalizate tonico-clonice (numite în trecut accese grand mal)Secvenţa obişnuită este: privire în gol, rigiditate corporală, ţipăt urmat de cădere, uneori culoare albăstruie în jurul gurii, convulsii (mişcări bruşte, necontrolate). Culoarea revine la normal odată cu reluarea respiraţiei. Pot apare striuri de sânge în salivă şi incontinenţă (rareori). Durează câteva minute.Protejarea pacientului împotriva rănirii: se aşează perne în jurul capului, nu se împiedică mişcările şi nu i se introduce nimic în gură. Se sprijină funcţia respiratorie prin întoarcerea pacientului pe o parte şi se stă alături de el, liniştindu-l permanent, până îşi revine complet
Accese complexe parţiale (afectează o anumită porţiune a creierului)Pot debuta cu o “aură” care anunţă criza. Pacientul poate părea confuz sau absent. Pot prezenta mişcări repetitive, de ex. de tragere de îmbrăcăminte.Nu încercaţi să opriţi criza. Mărginiţi-vă la a înlătura obiectele periculoase. Îndepărtaţi bolnavii de pericole. Vorbiţi-le pe un ton scăzut şi liniştitor.

 

 

TESTE ŞI INVESTIGAŢII

Diagnosticul de epilepsie se pune atunci când cineva prezintă accese convulsive recurente, neprovocate. Este evident deci că acest diagnostic reprezintă, în primul rând, o decizie clinică, adică se sprijină puternic pe descrierea acceselor de către bolnav şi martori oculari. Testele nu pot pune niciodată singure diagnosticul de epilepsie. Cu toate acestea, unei persoane suspectate de epilepsie i se poate solicita să efectueze unele investigaţii care îi pot fi de ajutor medicului pentru controlul acestei afecţiuni. Aceste teste pot include:

Teste sangvine: Aceste dau informaţii generale despre starea de sănătate a persoanei respective şi exclud alte cauze posibile ale acceselor. Probele de sânge pot fi folosite şi pentru monitorizarea nivelurilor sangvine ale medicamentelor antiepileptice la pacienţii trataţi deja (vezi mai jos).

EEG (Electorencefalograma): Acest test se efectuează la majoritatea persoanelor cu epilepsie la un moment-dat. EEG este o înregistrare a activităţii electrice care are loc în creier. Se plasează nişte electrozi pe pielea capului, iar semnalul obţinut este amplificat şi înregistrat. Se va reţine faptul că EEG poate înregistra ceea ce se petrece în creier numai la momentul înregistrării, ceea ce înseamnă că este posibilă obţinerea unui traseu normal între accese. Din acest motiv, un traseu normal nu exclude diagnosticul de epilepsie. Numai surprinderea unor aspecte caracteristice face din EEG un instrument util pentru diagnosticul de epilepsie. EEG este probabil mai utilă în a-l ajuta pe medic să determine tipul de epilepsie, lucru care la rândul său îl ajută să aleagă tratamentul cel mai potrivit.

EEG standard poate înregistra activitatea electrică pe o durată scurtă de timp, şi întrucât uneori este mai utilă înregistrarea acesteia pe o perioadă mai lungă, medicul poate solicita o MONITORIZARE ÎN AMBULATORIU. Aceasta se realizează cu ajutorul unui aparat de înregistrare portabil care este purtat de pacient şi care este conectat de scalp prin derivaţii EEG standard, ca şi în cazul unei EEG normale. Pacientul îşi poate desfăşura activităţile sale cotidiene normale în timp ce se efectuează înregistrarea. Prin această metodă se pot efectua înregistrări de până la 24 ore.

Tomografia computerizată (CT): Aceasta este o formă specială de radiografiere cu raze X, prin care se realizează imagini ale creierului la diferite niveluri cu ajutorul computerului. Ea este necesară numai la o minoritate din bolnavii de epilepsie. Este utilă pentru a determina dacă există o leziune organică într-o anumită regiune din creier care să provoace accesele.

Rezonanţa magnetică nucleară (RMN): Aceasta este o metodă de investigaţie şi mai recentă care face posibilă obţinerea unor imagini ale creierului cu şi mai multe detalii. Echipamentul este complex şi costisitor, dar nu se bazează pe folosirea razelor X. Deşi destul de solicitantă, investigaţia aceasta prezintă puţine riscuri şi inconveniente pentru pacient.

 

PRINCIPIILE TRATAMENTULUI ANTI-EPILEPTIC

 

Obiectivul tratamentului medicamentos este aducerea sub control a acceselor. Medicamentele nu reprezintă o „cură” pentru epilepsie; ele acţionează prin abolirea sau reducerea activităţii electrice din interiorul creierului. Dacă administrarea medicamentelor se întrerupe, sau dacă se folosesc doze insuficiente, această activitate excesivă poate reveni. Cu toate acestea, accesele convulsive pot fi complet abolite la cca. 80% din cei suferinzi de epilepsie folosind medicamentele disponibile în prezent. La majoritatea pacienţilor administrarea medicamentelor poate fi oprită cu succes după trecerea unei perioadă de câţiva ani fără accese convulsive.

În general, tratamentul trebuie început de îndată ce diagnosticul este sigur, întrucât există dovezi care sugerează că dacă atacurile epileptice sunt lăsate să continue controlarea lor ulterioară devine din ce în ce mai dificilă.

Succesul terapiei depinde de acurateţea diagnosticului, alegerea corectă a medicamentelor, monitorizarea eficienţei ei, precum şi de respectarea regimului terapeutic în întregimea lui.

În prezent monoterapia reprezintă metoda terapeutică preferată. Aceasta înseamnă că se foloseşte un singur medicament a cărui doză se creşte progresiv, până ce se obţine inhibarea acceselor. Dacă accesele nu pot fi stopate în ciuda administrării unor doze adecvate, sau dacă apar efecte secundare nedorite, atunci se încearcă un al doilea medicament, în timp ce primul se întrerupe. Combinaţiile de medicamente antiepileptice sunt necesare numai în situaţia în care accesele sunt rezistente la monoterapie.

Deşi majoritatea celor care au epilepsie obţin stoparea completă a acceselor, un număr semnificativ dintre ei vor continua să sufere atacuri epileptice în ciuda tratamentului. Cu toate acestea, folosirea medicamentelor anticonvulsivante face posibilă pentru aceste persoane rărirea la minimum a acceselor în paralel cu evitarea reacţiilor adverse.

 

MONITORIZAREA NIVELULUI MEDICAMENTELOR

 

După absorbţia din intestin, medicamentele antiepileptice ajung prin sânge la creier unde îşi produc efectele. Aceasta înseamnă că între cantitatea de medicament din sânge şi cea din creier există o legătură directă. La ora actuală este posibilă măsurarea nivelurilor sangvine ale celor mai des folosite medicamente antiepileptice (deşi unele sunt mai utile iar altele mai puţin utile).

Ingerarea aceleiaşi doze poate realiza niveluri sangvine foarte diferite la persoane diferite. Aceasta se datorează faptului că nivelul medicamentului din sânge depinde nu numai de doza ingerată ci şi de viteza eliminării medicamentului din corp. Această viteză variază foarte mult de la o persoană la alta. Măsurarea nivelului sangvin îi permite medicului să ajusteze doza administrată pentru a se potrivi unui anumit individ.

Nivelurile medicamentelor sunt interpretate prin raportare la un „domeniu terapeutic”. Acesta reprezintă limitele concentraţiei sangvine a medicamentului care produce beneficiul scontat la majoritatea pacienţilor, adică stoparea acceselor fără apariţia reacţiilor adverse. Acest domeniu este însă doar orientativ, întrucât există mulţi pacienţi care obţin controlul acceselor cu niveluri sangvine mai scăzute, după cum există pacienţi care necesită şi tolerează doze mult mai mari fără să dezvolte reacţii adverse.

 

CÂND SE RECOMANDĂ PREZENTAREA LA MEDIC

 

Pentru asigurarea continuităţii beneficiului de pe urma medicamentelor antiepileptice sunt necesare consulturi medicale regulate. În majoritatea cazurilor acestea sunt rare, dar în cazul celor cu forme mai dificile de epilepsie, prezentările regulate la medic sunt importante pentru că permit modificarea medicaţiei şi monitorizarea nivelurilor medicamentelor.

Se va cere sfatul medicului în situaţia în care apar modificări inexplicabile în frecvenţa acceselor, sau dacă tratamentul medicamentos nu mai poate fi luat, de ex. datorită unui deranjament intestinal. Dacă urmează ca bolnavul să sufere o intervenţie chirurgicală care implică folosirea unui anestezic (inclusiv anestezie pentru intervenţii stomatologice), medicul sau stomatologul trebuie informaţi cu privire la prezenţa epilepsiei şi a tratamentului antiepileptic. De asemenea, dacă pacientul urmează să călătorească în străinătate, în prealabil va trebui consultat medicul şi se va asigura o rezervă suficientă de medicamente.

 

EFECTE SECUNDARE

 

Toate medicamentele au efecte secundare care pot fi acceptabile sau nu. Cu toate acestea, cele mai frecvente efecte nedorite date de aceste medicamente nu sunt de fapt efecte secundare, ci mai degrabă rezultatul administrării unor doze prea mari. Simptomele provocate de supradozare sunt comune tuturor medicamentelor antiepileptice şi include: ameţeală, greaţă, vedere dublă şi nesiguranţă în mers. Supradozarea poate uneori să apară în situaţia în care medicul încearcă obţinerea unor niveluri adecvate în sânge. Aceste efecte pot fi eliminate sau minimalizate reducând doza de medicament.

 

ROLUL TRATAMENTULUI CHIRURGICAL

 

Chiar şi în situaţia în care atacurile epileptice nu sunt aduse sub contro cu ajutorul medicaţiei mai există destul de multe lucruri care pot fi făcute. Uneori se constată că accesele epileptice îşi au originea într-o mică zonă din creier. Dacă aceasta poate fi înlăturată chirurgical fără ca pacientul să aibă de suferit în vreun fel, procedura poate fi foarte benefică. Desigur că decizia de a efectua o intervenţie chirurgicală de acest fel trebuie să fie precedată de investigaţii foarte cuprinzătoare.

 

ÎNTREBĂRI FRECVENTE LEGATE DE TRATAMENT

 

“Pot să iau şi alte medicamente?”

 

Majoritatea medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală se pot asocia tratamentului antiepileptic fără să apară probleme, cu condiţia să se respecte dozele recomandate. Excepţie posibilă sunt antihistaminicele, care pot avea un uşor efect convulsivant, precum şi sedativele al căror efect poate fi exagerat de terapia antiepileptică. (Unele medicamente anti-depresive sunt epileptogene). Majoritatea celorlalte medicamente prescrise de medici pot, de asemenea, fi luate fără să existe riscul unor interacţiuni medicamentoase nedorite. Există un număr redus de medicamente care au capacitatea de a exagera efectele medicaţiei antiepileptice, ceea ce poate rezulta în intoxicaţie. Aceste medicamente se eliberează numai cu reţetă, ceea ce înseamnă că atâta timp cât medicul este informat de tratamentul antiepileptic, riscurile sunt absente.

Medicamentele antiepileptice scad eficienţa anumitor medicamente datorită faptului că măresc viteza inactivării lor de către ficat. Cel mai bun exemplu al acestui efect este asupra pilulei anticoncepţionale – pot apărea sângerări în alte perioade ale ciclului decât ar fi normal în condiţiile folosirii pilulelor, iar efectul anticoncepţional poate fi semnificativ redus dacă conţinutul de estrogen al pilulelor nu este crescut. Acesta este motivul pentru care pacientele cu epilepsie pot necesita pilule cu concentraţie mai mare de estrogen.

 

“Când trebuie să iau medicamentele?”

 

Datorită faptului că efectele celor mai multe medicamente antiepileptice durează puţin, ele trebuie luate cel puţin de două sau de trei ori pe zi. Excepţie fac fenitoina al cărei efect durează mai mult şi care deci poate fi luată în priză unică pe zi, precum şi vigabatrinul.

Este important ca medicamentele să fie luate la aceeaşi oră în fiecare zi. Luarea medicamentelor înainte sau după masă nu le afectează potenţa.

 

“Ce să fac dacă am uitat să iau o doză?”

 

În această situaţie luaţi doza respectivă de îndată ce vă amintiţi, dar nu luaţi doză dublă. Dacă tratamentul este întrerupt pe o perioadă mai mare, de ex. câteva zile, atunci nu încercaţi să recuperaţi, ci continuaţi cu dozele prescrise cât mai rapid cu putinţă.

 

“Pot conduce maşina?”

 

Pentru mulţi, unul din aspectele cele mai frustrante ale epilepsiei este că nu li se mai permite să deţină permis de conducere auto. Toţi sunt de acord că cei care folosesc drumurile publice, inclusiv cei care suferă de epilepsie, nu trebuie expuşi uneori riscuri ne-necesare, dar este la fel de adevărat că trebuie să existe o atitudine echilibrată, şi de fapt tocmai acesta este lucrul pe care autorităţile în domeniu încearcă întotdeauna să-l realizeze. În prezent se consideră că riscul ca un conducător auto care a avut accese convulsive să sufere accese noi în timp ce se află la volan scade la un nivel acceptabil după un interval de doi ani în care nu a mai avut nici o criză. Prin urmare, o persoană care în ultimii doi ani nu a mai prezentat nici o criză epileptică poate fi autorizată să conducă autovehicule pe drumurile publice, chiar dacă continuă să ia medicamente antiepileptice.

 

“Ce se poate spune despre sport?”

 

În vreme ce lipsa de somn favorizează apariţia atacurilor epileptice, exerciţiile fizice, inclusiv sporturile, au un efect benefic. Loviturile uşoare la cap sau în alte regiuni ale corpului nu reprezintă o problemă reală. Trebuie luate însă măsuri de precauţie elementare pentru situaţia în care pierderea bruscă a controlului ar putea fi periculoasă, de ex. în timpul înotului.

 

“Pot să consum alcool?”

 

Alcoolul poate provoca accese convulsive la cei care suferă de epilepsie şi poate reduce eficacitatea medicamentelor antiepileptice, de aceea consumul de alcool trebuie evitat. Nu există un nivel de consum “sigur”.

 

“Ce se poate spune despre graviditate şi alăptare?”

 

Deşi există unele dovezi care indică prezenţa unui risc uşor mai mare de anomalii fetale la mamele cu epilepsie şi a unui oarecare risc în situaţia în care tatăl suferă de epilepsie, acest risc este mic. Aceste anomalii sunt de obicei corectabile după naştere, de ex. buza de iepure. Nu este încă limpede dacă aceste anomalii se datorează eredităţii, epilepsiei sau medicamentelor. Există însă suspiciuni că medicamentele pot cel puţin contribui la această problemă. Nici unul din medicamentele folosite în mod curent nu poate fi absolvit de această suspiciune. Anomaliile apar cel mai adesea în primele trei luni de sarcină, ceea ce înseamnă că momentul optim pentru ajustarea terapiei antiepileptice este înainte de graviditate. Dacă se plănuieşte mărirea familiei, consultaţi-vă medicul înainte de a rămâne însărcinată. Alăptarea la sân în prezenţa terapiei antiepileptice obişnuite este lipsită de riscuri, cu excepţia sabrilului, în legătură cu care nu există date suficiente până în prezent.

 

“Când pot opri tratamentul?”

 

Întrucât medicamentele antiepileptice controlează numai activitatea electrică excesivă din creier şi nu înlătură cauza ei, tratamentul trebuie luat continuu pentru ca beneficiul să se menţină. Medicamentele nu trebuie schimbate sau întrerupte brusc pentru că aceasta poate provoca atacuri convulsive necontrolate.

După o perioadă în care nu au mai apărut accese, cei mai mulţi doresc să încerce întreruperea tratamentului. În general, se recomandă obţinerea unei perioade de doi ani sau mai mult fără accese înainte de tentarea întreruperii tratamentului. După acest interval există şanse destul de mari ca oprirea terapiei să fie încununată de succes, dar, din nefericire, la ora actuală nu există nici o modalitate de a prevedea la cine vor reapărea atacurile epileptice. Întreruperea terapiei trebuie să se facă treptat şi se va efectua numai sub îndrumarea unui medic competent.

Tratamente Naturiste

1 2 3 4

Diete pentru Adulti si Copii

1 2 3 4

 

Lupta-cu-Cancerul

 

Dieta de detoxifiere

 

Celulita

 

8 cure detoxifiere

 

detox-plan

 

retete cu vlastari

 

germeni

 

Sa radem un pic !

Voteaza cum ti-a folosit !

Abia ca mi-a folositMi-a folosit putinMi-a folosit indeajunsMi-a folositMi-a folosit foarte mult (1voturi, Media: 5,00 out of 5)

Se încarcă...