Insuficienţa renală cronică (IRC)-tratament naturist

Insuficienţa renală cronică (IRC)

Prin termenul de IRC se înţelege incapacitatea rinichilor de a asigura funcţiile în urma distrugerii lent progresive a nefronilor, atât în nefropatiile bilaterale cât şi în cazul unui rinichi unic, anatomic sau funcţional.

Clasificarea IRC se face în:

1. Stadiul compensat sau faza de latenţă.
2. Stadiul decompensat sau faza manifestă.
3. Stadiul terminal sau uremic.

1. Stadiul compensat. Rinichiul reuşeşte să asigure homeostaziile organismului. Nu există retenţie azotată. Se remarcă numai un grad moderat de alteraţie a funcţiilor glomerulare şi tubulare. Capacitatea de concentraţie este inferioară valorii de 1025, iar osmolaritatea urinară mai redusă de 850 mOsm/l FG poate fi uşor alterată. Semnele clinice şi biologice constatate sunt cele ale nefropatiei cronice care evoluează spre insuficienţă renală cronică.

1. Stadiul decompensat al IRC se caracterizează prin alterarea profundă a funcţiei renale, retenţia substanţelor azotate şi apariţia a numeroase manifestări clinice şi biochimice.
2. Stadiul terminal sau uremie, reprezintă un sindrom clinic datorit retenţiei substanţelor azotate, tulburărilor electrolitice şi semnelor generale de intoxicaţie cerebrală, neuro-vasculară, gastro-intestinală, etc.

Etiologie.  Cauzele principale care duc la obstrucţia parenchimului renal sunt reprezentate de 3 mari grupe de afecţiuni: nefropatiile interstiţiale şi îndeosebi pielonefrita cronică uropatică, nefropatiile glomerulare primitive şi secundare şi nefropatiile vasculare, consecinţă a HTA, indiferent de origine. Alte nefropatii, ca cele ereditare, metabolice, nefrita endemică sau nefropatii de cauză diversă deţin un loc modest ca frecvenţă.

Tabloul clinic şi biologia al IRC decompensate poate fi sistematizat în felul următor:

1. Tulburările stării generale sunt discrete în faza de debut, apoi starea generală se alterează progresiv, apare epuizarea fizică şi psihică, slăbire, pierderea capacităţii de muncă, apatie, somnolenţă.
2. Tulburări digestive devin evidente în stadiul avansat când clerenceul creatininei scade sub 15 ml/min şi se caracterizează prin inapetenţă, uscăciunea gurii, greaţă şi uneori vărsături, halenă amoniacală.
3. Manifestări cutanate apar în stadiile avansate, stadiul  uremic şi se caracterizează prin paloarea galben –murdară a tegumentelor şi mucoaselor, datorită anemiei, vasoconstricţiei periferice şi hiperhidratării.
4. Tulburările şi complicaţiile cardio-vasculare şi respiratorii; Apariţia insuficienţei cardiace congestive este consecinţa HTA, alteraţiilor coronariene, tulburărilor metabolice şi anemiei. Pericardita poate fi cu epanşament sero-fibros sau hemoragic, putând provoca tamponarea inimii. HTA este constant în Glomerulonefrita cronică şi nefroscleroze însoţindu-se frecvent de complicaţii cardiace, cerebrale şi oculare. Tulburările respiratorii se pot manifesta sub forma unei bronşite, a astmului uremic, a dispneei Cheyne-Stokes şi mai rar a respiraţiei Kussmaul. Ultima traduce o stare de acidoză avansată şi se instalează în stadiul uremic.
5. Anemia şi tulburările hematopoezei  apare la bolnavii cu IRC avansată, când FG scade sub 20-30% din valoarea normală. La originea anemiei par să fie dominante două mecanisme: factorul hemolitic şi insuficienţa medulară determinată de un deficit de eritropoetină renală.
6. Tulburările neurologice se instalează în stadiul avansat uremic. Ele pot fi centrale sau periferice. Manifestărilecentrale: astenie, cefalee, apatie, obnubilare, torpoare şi pierderea cunoştinţei. Uneori apar crize convulsive generalizate sau localizate. Aceste tulburări pot avea cauze multiple: complicaţiile encefalice ale HTA, dezordinile hidroelectrolitice (intoxicaţia cu apă +hiponatremie) alcaloză metabolică (în urma vărsăturilor şi hipocalcemiei) ca şi acţiunea diverselor droguri (sedative, neuroplegice, antibiotice, etc) Manifestările neurologice periferice se observă mai cu seamă la bolnavii trataţi prin hemodializă cronică şi se caracterizează prin polinevrita membrelor inferioare.
7. Alterarea activităţii secretorie a rinichilor. În insuficienţa cronică renală se instalează poliuria şi nicturia. În stadiile avansate urina este izostenurică (densitatea fiind de 1010-1011, iar osmolaritatea între 150-350mOsm/l. În stadiile terminale apare pseudonormaluria şi oliguria.
8. Retenţia substanţelor azotate în sânge şi ţesuturi. Substanţele provenite din metabolismul protidic (ureea, creatinina şi acidul uric) cresc în sânge şi ţesuturi. Retenţia de uree la peste 50mg% indică o scădere a FG la 1/3 din valoarea normală, consecinţă a distrucţiei paremchimului renal.
9. Tulburarea echilibrului electrolitic şi hidric. În insuficienţa cronică renală nu există anomalii caracteristice ale capitalului electrolitic şi hidric. Prezenţa acestor dezordini se datoreşte evoluţiei bolii, precum şi tratamentelor aplicate (administrarea de perfuzii, diuretice, alcaline, regimuri restrictive, pierderi de Na, etc).

Natriul chiar când distrucţia masei nefrotice atinge 90%, nu există restricţie de sodiu, iar la o ingestie zilnică între 2-8g sare echilibrul sodic se menţine stabil. Acest fapt se datoreşte pierderii de sodiu prin urină şi reprezintă un element tipic al IRC cu diureză conservată. Când se produce retenţie de sodiu, aceasta se asociază cu retenţia de apă şi se observă în sindromul nefrotic sau insuficienţa cardiacă. Debitul de sodiu se observă rar în IRC. În caz de regim desodat la bolnavii cu poliurie importantă, după administrarea prelungită de saluretice, după pierderi extrarenale (vărsături, diaree) şi în cursul nefropatiilor tubulare (nefropatii interstiţiale, uropatia obstructivă, rinichiul polichistic, hidronefroza).

Kaliul. În IRC kalemia poate creşte în caz de acidoză, la bolnavii supuşi regimului desodat, la cei la care se administrează un exces de săruri de potasiu, după transfuzii sangvine, ca şi în cazurile de catabolism protidic exagerat. Hipokalemia este de obicei secundară tulburărilor digestive însoţite de diaree, tratamentul intens prin diuretice, administrarea abuzivă de glucoză sau aportul excesiv de alcaline. Tulburările echilibrului hidric pot deveni evidente în stadiile avansate, în cursul puseelor acute, în urma instalării insuficienţei cardiace, tulburărilor digestive, ca şi în urma acumulării sau pierderii de Na din organism. Tulburările echilibrului hidric care se pot observa în IRC sunt: hiperhidratarea celulară, deshidratarea extracelulară, hiperhidratarea celulară, intoxicaţia cu apă şi excepţional deshidratarea intracelulară.

10. Tulburarea echilibrului acido-bazic. Acidoza din IRC globală (acidoza uremică) este o acidoză metabolică ce apare în stadiile avansate ale nefropatiilor cronice distructive, atunci când FG scade sub 25ml/minut. Pe plan biologic acidoza din IRC se caracterizează prin: scăderea bicarbonaţilor plasmatici între 15-25mEq/l, diminuarea sensibilă a pH-ului sub 7,30 scăderea CO2 arterial la valori de 30-22mm Hg, consecinţă a hiperventilaţiei. Există o retenţie a sulfaţilor şi fosfaţilor, iar cloremia este scăzută.

1. Tulburările metabolismului fosfo-calcic şi complicaţiile osoase. Anomaliile biochimice, deşi inconstante se manifestă prin tendinţa la creşterea fosforemiei, în timp ce calciul plasmatic scade. Strâns legate de tulburările în metabolismul fosfo-calcic sunt leziunile osoase de osteodistrofie renală a căror apariţie se remarcă în cazurile de IRC cu evoluţie îndelungată. Osteodistrofia din IRC se prezintă sub aspectul leziunilor de tip osteomalcic (rahitic), de tip osteită fibroasă sau cu caracter mixt. În uremie se mai observă şi leziuni de osteoscleroză. Osteopatia şi tulburările în metabolismul fosfo-calcic observate în IRC sunt explicate prin două mecanisme: hiperparatiroidism secundar şi tulburarea metabolismului vitaminei D.
2. Tulburările metabolismului glucidic. La o categorie de bolnavi cu IRC severă se poate evidenţia creşterea glicemiei a jeune.
3. Alte tulburări biochimice. Deşi hipericemia este obişnuită în IRC, manifestările tipice de gută sunt rare. Uneori apar manifestări de artrită şi poliartrită datorite unei gute secundare. Magneziemia atinge valori crescute când FG este sub 30 ml/minut. În cursul IRC concentraţia sangvină a indolilor, guanidinei, unor aminoacizi şi a numeroşi acizi organici este crescută.

1. Stadiul terminal al IRC (coma uremică) Stadiul terminal al IRC se dezvoltă în mod lent şi progresiv luând aspectul bine cunoscut al comei uremice (vezi uremia. Coma uremică).

Evoluţia IRC este determinată mai cu seamă de gradul reducerii nefrotice. Acesta din urmă poate fi apreciat pe baza valorilor FG, determinată prin clearance-ul creatininei. În funcţie de aceste valori se pot deosebi mai multe stadii în evoluţia IRC:

1. Un stadiu în care FG oscilează între 50-20ml/minut şi în care semnele clinice sunt de obicei absente dacă bolnavul nu prezintă HTA sau sindrom nefrotic.
2. Stadiul în care FG scade între 20-5 ml/minut şi se instalează majoritatea semnelor clinice şi biologice ale IRC, care devin cu atât mai severe cu cât funcţia renală este mai deteriorată.
3. Stadiul ultim în care FG scade sub 5ml/minut şi care corespunde perioadei uremice, când survin complicaţii grave: pericardita, edemul pulmonar acut, polinevrita, care vor duce către exitus dacă bolnavul nu este supus unui tratament prin hemodializă cronică, urmată eventual de transplant renal.

Complicaţiile sau factorii de agravare a IRC.

1. Complicaţiile cardio-vasculare. HTA esenţială sau secundară reprezintă unul din factorii importanţi de agravare, mai cu seamă în cazurile în care HTA ia caracter sever sau malign. Alţi factori mai sunt: insuficienţa cardiacă congestivă, tulburările de ritm şi stările de hipotensiune cauzate de hemoragie sau dezhidratare.
2. Infecţia. În primul rând infecţia tractului urinar (sonda vezicală). Poate fi extrem de gravă. Nu trebuie neglijate infecţiile respiratorii, gastro-intestinale sau sistemice. Predispoziţia la infecţii este favorizată de denutriţie, utilizarea cateterelor venoase, sondelor sau canulelor.

• Obstrucţia căilor excretorii. Atât cele prin anomalii congenitale (la copil), cât şi cele dobândite (litiaza renală, adenomul prostatic) vor trebui cercetate şi îndepărtate.

1. Accidentele intercurente. Pot provoca o decompensare brutală. În acest sens vom menţiona: pierderile hidro-electrolitice de origine digestivă, unele tulburări metabolice (hiperuricemia, hiponatremia, hipokalemia, hiperkalemia), intoxicaţiile, intoleranţa faţă de anumite medicamente, traumatismele chirurgicale sau de altă natură.

Tratament:

Tratamentul urmăreşte menţinerea cât mai mult în viaţă, cu tulburări cât mai reduse, ca şi asigurarea unei capacităţi de muncă a bolnavilor care prezintă o tulburare marcată a funcţiei renale. Odată IRC ajunsă în stadiul terminal există posibilitatea de a prelungi viaţa şi de a se obţine ameliorări spectaculoase şi durabile prin aplicarea unor tratamente adecvate.

Aportul de apă trebuie să fie de minimum 1- 2 litri pe zi în funcţie de stadiul bolii. Se scade cantitatea de sare din alimentaţie. Se poate lua bicarbonat de sodiu alimentar câte un vârf de cuţit de 3 ori pe zi.

Se face acelaşi tratament ca şi la IRA acută.

Tinctura de trei fraţi pătaţi.

Viola tricolor.

Produsă de Dacia Plant Sebeş.

Acţiuni.

Intern: antispastic, fluidifică secreţiile bronşice, expectorant, antialergic, catalizează eliminarea produşilor de dezasimilaţie, depurativ, diuretic, emetic (vomitiv), laxativ, stimulent al activităţii rinichilor, colagog, sudorific.

Indicaţii.

Intern: astm, bronşită astmatiformă, boli respiratorii cronice, bronşită tabacică, tabagism, alergie la diferite etiologii, bronşită şi astm alergic, rinită alergică, rino-sinuzită, acnee juvenilă, acnee rozacee, psoriazis, dermatoze rebele la alte forme de tratament, furunculoză, adjuvant în tuberculoză cutanată, gută, reumatism cronic, reumatism degenerativ, deficienţe imuniotare, predispoziţie la răceli şi gripe, intoxicaţii diverse, hepatită (adjuvant), insuficienţă renală, adjuvant în scleoza multiplă şi tumori benigne, constipaţie cronică, în curele naturale de dezintoxicare a organismului, hemoroizi, varice, ciroză, edeme asociate bolilor cardiovasculare.

Contraindicaţii: nu se cunosc.

Tinctura de brânca ursului.

Heracleum spondylium.

Preparat de Dacia Plant.

Acţiuni:

Intern: antispastic digestiv, antispastic uterin puternic şi cu acţiune rapidă, calmant general, carminativ, hipotensor, afrodiziac, reglator al activităţii nervoase, stimulent al activităţii gonadelor, stimulator al imunităţii locale nespecifice (la nivelul renal şi genital), tonic general, tonic digestiv, vasodilatator genital, vasodilatator periferic, vermifug, antihisteric, antiblenoragic.

Extern: detersiv, rezolutiv.

Indicaţii:

Intern: impotenţă hormonală şi vasculară, sterilitate masculină, adjuvant în boli venerice (gonoree, sifilis, chlamidia, etc.) anexită, metroanexită, amenoree, sterilitate feminină, frigiditate, menopauză prematură, digestie dificilă, balonări frecvente însoţite de colici, insuficienţă renală, stări de oboseală şi epuizare ca urmare a efortului fizic şi intelectual exagerat, îmbătrânire prematură.

Extern: răni purulente, antrax (adjuvant), scleroză multiplă (adjuvant), descâlcirea părului.

Precauţii: supradozarea acestui produs produce reacţii de tip alergic, vasodilataţie periferică şi hipotensiune. Problemele de prostată manifestate sau latente pot fi activate de această plantă, caz în care tratamentul va fi întrerupt pentru o perioadă de timp.

Contraindicaţii: planta este contraindicată femeilor gravide. După tratamentul extern cu brânca ursului este interzisă expunerea la soare, deoarece are proprietăţi fotosensibilizante.